Astăzi, cel mai dor îmi e de mine
Azi, mi-e dor de mine!
Mi-e dor de copilăria aia frumoasă și lipsită de griji, de bucuria sinceră care mi se ivea în ochi. Atunci, vedeam frumosul în orice lucru – faptul că găseam un leagăn liber când mergeam în parc, plimbările la zoo, rezolvarea unui puzzle alături de tata, zilele în care o convingeam pe mama să mă ia cu ea la serviciu.
Îmi lipsesc râsetele de copii și dorința de a sta afară cât mai mult – atunci aveam impresia că timpul trece atât de ușor pentru că mereu mă jucam și totul era atât de palpitant. Acum abia aștept să intru în casă și totul pare istovitor, timpul parcă stă în loc, iar jobul nu prea seamănă cu joaca.
Mi-e dor de primii fluturi în stomac, de emoția care m-a cuprins când m-am îndrăgostit de vecinul dintr-o scară vecină care mă striga mereu la geam, să ies afară.
Mi-e dor să-mi rănesc genunchii jucând „prinsea” pe lângă bloc decât să-mi fie rănit sufletul de vreun bărbat mult prea preocupat să alerge și după alte femei.
Mi-e dor să nu mă mai preocup de cum arăt, să iau orice pe mine și să fug la joacă. Să mă murdăresc și să nu-mi pese, să mă cațăr în copaci, să mă julesc și să mă certe mama.
Îmi lipsește acea nepăsare copilărească – să nu-mi pese care-o fi prima impresie pe care o las, să nu mă mai gândesc la prejudecăți, să deschid gura și să spun tot ce gândesc.
Mi-e dor să aștept cu atâta nerăbdare o nouă zi ca să mă pot bucura ca un copil de tot ce mă înconjoară.
Mi-e dor, mă bucur, rememorez, deci trăiesc.
Dorul asta il duc si eu….
Cred că fiecare etapă a vieții are frumusețile ei de neînlocuit, acele frumuseți care să stârnească nostaligia și să nu poată fi retrăite dar care pot determina omul să creadă că poate fi mai bine, mai frumos, mai simplu, mai curat, mai bucuros. Da, duc dorul copilăriei chiar dacă cele triste de atunci sunt mai multe, dar dorul acela este motivant azi. Știu că trebuie să-mi simplific viața.
Asa nostalgie ce ma cuprins! E greu sa fi om mare! ? si o spun cu mana pe inima dupa doar 20 de ani de viață!