Când îți sunt aproape, mă gonești. Mă dai naibii și nu mă mai vrei. Îmi spui să te las, să plec undeva departe, cât mai departe de tine. De ce te temi să fii bărbat? De ce te temi să-ți fie teamă în fața mea?
Plec, o fac, dar, de fiecare dată, mă oprești. Mă prinzi în fața ușii cu toate bagajele în mâini, mă lovești cu vorbe ce îmi zdruncină ființa și mă faci să rămân. O faci cu atât de multă ușurință de parcă ai avea puteri magice asupra mea. Am în față ușa deschisă larg, dar nu pot face un pas. Te-am învățat să mă ai, să-mi cunoști toate dedesubturile și să știi cum să mă păstrezi. Ți-am oferit cea mai mare puterea, puterea de a mă controla.
Mă ucizi câte puțin în fiecare zi. Mă scazi ca femeie și mă aduni ca trofeu. Îți place să mă arăți lumii, dar nu-ți dorești o clipă să mă și prezinți pe de-a întregul.
Îmi pun în fiecare zi întrebări ale căror răspunsuri nu le cunosc și nici nu mai vreau să le caut. Le uit, apoi revin. De ce sunt încă aici, nu știu. De ce te vreau când îmi faci atât de mult rău? De ce te iubesc? Nu știu.
Tu nu ești bărbat. Nu știi să fii bărbat și nici nu-ți pasă! Nu știi să fii bărbat în fața unei femei pentru că tu arăți doar ceea ce îți convine. Tu porți un scut ce respinge fiecare lovitură pe care o dau încercând să mă apropii de inima ta.
Știi ceva? Am obisit! Nu mai contează. Nu mai am vorbe pentru surzi, nu mai am ochi pentru pseudo-bărbați, nu mai am suflet pentru stane de piatră.
Nu mai am răbdare să te fac fericit. Sau poate că nu mai am opțiuni prin care pot face asta. Nu-ți place ce spun, ce port, cum gândesc, cum arăt sau iubesc. De ce mă ții lângă tine?
În felul ăsta, nu mă vei ști niciodată și nici nu te va învăța nimeni cum să mă citești. Sunt ca o carte pentru orbi, una care trebuie simțită din aproape în aproape, cunoscută literă cu literă, cu mâinile goale. Fără mănuși, fără scuturi sau măști.
Acum, nu pot decât să te las. Nu știi tu să fii bărbat…
Inspirație – Irina Rimes
