Când am decis să ne rupem sufletele?
Ne-am iubit. Mult. Ca în filme, ca și cum am fi fost sortiți. Ne-am întâlnit întâmplător, ne-am privit și, încă de atunci, am încheiat un pact tacit – ne-am promis iubire. Nu ne-am ales dintr-o mare de oameni, dintre sute de priviri, sute de voci și de suflete. Când ne-am văzut, am știut că destinul ne-a găsit. Și a făcut-o fix atunci când ne-am așteptat mai puțin.
Pe noi, viața ne-a ales. Așa am crezut atunci, așa cred si acum. Am fost acei norocoși ce au trăit emoția destinului, am trăit cu gândul că ar fi existat „n” motive ca în acea zi noi să nu ne fi întâlnit, dar așa a fost scris.
M-aș fi bucurat ca această magie să reziste, să fim ca în basme și să avem ce povesti copiilor. Sau poate chiar am fi putut scrie o carte, un bestseller. Dar nu, noi ne-am pierdut printre orgolii cât munții de înalte, atât de mari cât nici cel mai priceput alpinist nu ar fi putut să ajungă în vârf. Noi ne-am călcat încrederea în picioare și am dat crezare celor mai reci oameni, în timp ce sufletele noastre ardeau de iubirea ce ne-o purtam.
Noi nu ne-am putut avea mult timp doar din vina noastră. Noi ne-am iubit atât de mult, dar când am decis să ne rupem sufletele?Când am pornit acest război cu motive neînțelese? Când și de ce am ales să dăm cu piciorul acelui vis pe care îl trăiam în fiecare zi?
Noi încă ne iubim. O știu si eu, o știi si tu, dar, chiar și așa, ne-am pierdut. Ce putem face? Putem învăța un singur lucru, dragul meu! Iubirea nu este de ajuns pentru a trăi o poveste o viață întreagă. Poți scrie cel mult un capitol. Apoi pui punct. Dacă ce ai trăit merită, dai foaia și mergi mai departe. Dacă nu, o rupi și mergi mai departe.
Cel mai important este să ai această putere. Să te ridici și să mergi mai departe.
